Mihai Mandeal

Orasul de resedinta: Sibiu
Anul nasterii: 1977

Lista concursurilor:
Ironman Austria 2014 - 11 ore 2 minute

Povestea mea:

“You are an Ironman” – au rasunat difuzoarele imense in timp ce treceam linia de sosire la IRONMAN Austria 2014, dupa exact 11 ore si 2 minute din momentul startului.

Povestea practicarii triatlonului incepe in urma cu mai bine de doi ani, in aprilie 2012, cand, in urma unui concurs de imprejurari, am ajuns sa inot impreuna cu membrii unui club de triatlon de amatori. La acel moment habar nu aveam ce inseamna triatlon, care sunt disciplinele care il compun (pe baza bunului simt puteam sa ghicesc ca sunt 3 dar cam atat), iar Ironman era pentru mine un film cu Rober Downey Jr. din care trebuia sa apara partea a treia. Intrand in vorba cu oamenii i-am intrebat pentru ce se antreneaza si aproape invariabil raspunsul a fost: pentru Ironman. Cum am ajuns acasa am cautat pe net ce inseamna Ironman si in decurs de cateva ore m-am lamurit exact care e treaba cu triatlonul, cum a aparut in 1978, cum a devenit popular prin anii 80 si cum a ajuns sport olimpic incepand cu anul 2000. Apoi am gasit pe Youtube filme cu finala campionatului mondial de Ironman care se tine anual in Hawaii si la care alaturi de atleti profesionisti participa si cei mai buni sportivi amatori la categoriile lor de varsta. Numarul de locuri fiind limitat la 1800 si popularitatea triatlonului fiind in crestere e tot mai dificila calificarea la finala, amatorii care reusesc sa se califice antrenandu-se aproape la fel de mult si dupa aceleasi metode ca atletii profesionisti, iar ca urmare si performantele sunt apropiate sau uneori le depasesc pe ale unor concurenti care iau startul la categoria profesionisti.


 

Mi-a placut ideea de a combina cele trei sporturi si m-am decis sa imi cumpar prima mea bicicleta de sosea, ca slipi si pantofi de alergare aveam deja, ca sa vad si eu ce inseamna triatlon. In curand aveam sa constat ca nu e doar un sport, ci o lume in care odata intrat, descoperi complexitatea si multitudinea elementelor care o alcatuiesc, afli ca la inot ai nevoie nu doar de slipi, ochelari si casca, ci ca iti mai trebuie si pluta, pullboy, palmare si in final neopren pentru inot in apa deschisa, eventual si o casca de neopren si sosete de neopren pentru antrenament in ape reci … iar lista de echipament poate continua pentru alergare si devine de-a dreptul descurajanta la ciclism.
 
Pentru a simti live atmosfera competitiilor am asistat la sfarsitul lui mai 2012 la concursul IRONMAN 70.3 Sankt Poelten. Fiindca la acel moment nu fugisem mai mult de 10km legati niciodata, mi-am zis ca un triatlon pe distanta medie (1.9km-inot, 90km-ciclism, 21km-alergare) nu am cum sa fac vreodata, simpla alergare a unui semimaraton parandu-mi la acea data inacesibila.
 
Ca antrenamentele sa aiba o finalitate mi-am stabilit ca obiectiv participarea la un sprint triathlon (0,5km-inot, 20km-ciclism, 5km-alergare) in luna iunie, in urma caruia, am fost definitiv convins ca intre mine si triathlon nu e doar “o iubire de-o vara”. Imediat dupa sprint m-am inscris la un concurs pe distanta olimpica (1,5km-inot, 40km-ciclism, 10km-alergare) care urma sa aiba loc in august si am continuat sa ma antrenez la toate cele trei discipline.
 
Intre timp la sfarsitul lunii iunie am ajuns la Sibiu si am aflat ca peste doua zile are loc Semimaraton Sibiu, prima editie, asa ca nu am stat pe ganduri si m-am hotarat sa incerc distanta de 21km. Desi a fost un concurs mic, dedicatia organizatorilor si entuziasmul participantilor au fost extraordinare. De remarcat ca la startul alergarii s-au aflat doi sibieni care participasera la un triatlon pe distanta lunga: Dani Troanca (dublu finish-er atat in 2009 cat si in 2010) care a si castigat alergarea si Tudor Butu (finish-er in 2011). Alergarea asta mi-a dat incredere si m-a motivat sa ma pregatesc pentru triatlonul olimpic care urma peste 6 saptamani. Din pacate n-a fost sa fie, cu doar 5 zile inainte de startul triatlonului mi-am rupt mana in urma unui stupid accident de bicicleta. A urmat o luna fara niciun fel de antrenament, apoi am reluat alergarile si dupa doua luni am inceput inotul de recuperare, bicicleta ramanand la locul ei, un fel de mobilier de lux cu doar 200km rulati.
 
Asa a inceput povestea, si acesta e momentul caruia i se potriveste perfect zicala “What doesn’t kill you, makes you stronger” sau pe romaneste “orice sut in cur e un pas inainte” fiindca datorita (nu din cauza) acestui evenimet pot sa spun ca am trecut la level 2 atat motivational cat si ca obiective.
Noiembrie este in general luna in care se incepe pregatirea pentru perioada mai-septembrie a anului competitional urmator, dupa doua pana la patru saptamani de pauza de la cele trei sporturi (un fel de reset). Noiembrie 2012 a fost pentru mine momentul in care la indemnul prietenului meu Daniel m-am hotarat sa ma inscriu la IRONMAN 70.3 Sankt Poelten care urma sa aiba loc la sfarsitul lunii mai 2013. Discutia in urma careia m-am decis a fost relativ scurta: Daniel zice: – ce faci anul asta (competitional)?; eu – un olimpic cred, dar nu m-am gandit exact; el – 70.3 Sankt Poelten cred ca ti-ar placea; eu – pai imi place ca am fost si anul asta; el – eu ziceam sa participi, nu sa te uiti; eu – pai nu am la activ decat un sprint si atat …; el – daca ai timp sa te antrenezi 8-10 ore pe saptamana poti sa il faci sub 6 ore; daca te hotarasti facem planul de antrenament impreuna. Si asa am plecat acasa de la antrenamentul de inot, rumegand ideea participarii la un trialtlon pe distanta medie. Deja pana seara ma hotarasem sa incerc.
 
Au urmat 6 luni cu antrenament orientat pentru atingerea scopului propus. Am facut primele sesiuni de inot cu neopren, primele ture cu bicicleta mai lungi de 50km in regim de antrenament, primele ture cu aerobare si primele antrenamente combinate (ciclism + alergare). Concursul fiind la finalul lunii mai, nu am mai avut posibilitate de a lua startul si la o alta competitive pregatitoare inainte, asa ca o sumedenie de intrebari ma bantuiau. Totul s-a dat peste cap din cauza vremii cu cateva zile inainte de start: apa rece combinata cu cele 10-12 grade de afara a determinat organizatorii sa anuleze proba de inot si triatlonul s-a transformat intr-un fel de duatlon cu 90km de ciclism si 21km de aleregare. Am reusit sa termin in 4 ore 55 minute si tinand cont ca inotul probabil mi-ar fi luat cam 40-45 de minute obiectivul de sub 6 ore il puteam considera atins, dar am ramas cu regretul ca nu a fost un triathlon veritabil.
 
Un detaliu legat de participarea la 70.3 Sankt Poelten a fost cheia pentru continuarea povestii: printre obiectele primate in kit-ul de participare la concurs se afla si un cod care imi dadea posibilitatea sa ma inscriu pentru anul urmator la IRONMAN Austria. Initial mi s-a parut o gluma din doua motive: 1. de ce sa ai nevoie de cod cand te poti inscrie online la liber si codul oricum nu iti da dreptul la reducere si 2. trebuie sa fiu nebun sa ma inscriu la Ironman cand doar cuvantul maraton imi da fiori? Dar viata ca de atatea alte ori mi-a dovedit ca uneori perspectiva se poate schimba cu 180 de grade si ca lucruri aparent evidente sunt contrazise de realitate. Astfel locurile disponibile la IRONMAN Austria s-au ocupat in 15 ore de la deschiderea inscrierilor si fara codul de rezervare primit mi-ar fi fost dificil sa ma inscriu. Astfel maraton a devenit prioritatea numarul 1 pe lista de antrenament incepand cu luna august. Ideea participarii mele la IRONMAN Austria a aparut oarecum neasteptat in cadrul unei discutii cu acelasi Daniel. Vineri cu 2 zile inainte de concurs, intorsi de la inscrierea la 70.3 Sankt Poelten, suparati din cauza vremii si a apei care avea vreo 14 grade stateam in masina in fata casei lui si ne uitam ce mai contine rucsacul primit cadou. Daniel scoate codul de inscriere pentru IRONMAN Austria si zice: - la anul faci IRONMAN. Eu ma uit la el oarecum amuzat si ii zic: - stai sa supravietuiesc duminica si mai vedem; el - parca si eu m-as mai duce odata in Hawaii si cred ca anul viitor pot sa ma mai calific odata (prima participare a fost in 2012, cu o calficare obtinuta chiar la IRONMAN Austria); eu - daca tu te inscrii ma inscriu si eu, zic, si am inceput sa ne hlizim amandoi unul la altul pe jumatate convinsi de ceea ce tocmai scosesem pe gura. Cand am ajuns acasa i-am spus si Mirunei de codul primit si de discutia haiaoasa pe tema participarii la Ironman. Dupa 70.3 la inceputul saptamanii urmatoare ma vad cu Daniel la bazin si el zice direct: - deci la anul Ironman? Eu: - cam cat crezi ca trebuie sa ma antrenez? El: – cu 12 pana la 15 ore pe saptamana termini sub 12 ore. Mi s-a parut o gluma dar pentru mine in acel moment un finish la Ironman era ceva foarte straniu si indepartat. Doar zecile de povesti scrise pe net de diversi oameni care au reusit acest lucru ma faceau sa sper ca as putea intr-o zi sa duc la capat un astfel de concurs, timpul de la finish nefiind o prioritate. Asa ca m-am dus acasa, am mai dezbatut odata problema cu Miruna si la fel ca si la 70.3 Sankt Poelten ea m-a incurajat sa ma inscriu, lucru pe care in aceasi zi l-am si facut.
 
In 2013 am mai participat la sprint triatlonul pe care il facusem si anul trecut si la un trialtlon olimpic, iar din august m-am concentrat pentru pregatirea maratonului de la Verona. Nu ca m-as fi pregatit sa bat vreun record, dar oricum ca sa fugi 42km trebuie sa rozi ceva papuci de alergare. De acest maraton aveam nevoie in primul rand psihic, fiindca nu mai fugisem niciodata distanta magica si dintre distantele din cadrul Ironman-ului acesti 42km de alergare ma speriau cel mai tare. Concursul a decurs bine, in sensul ca am terminat alergarea si cu ea si sezonul competitional 2013.
In noiembrie 2013 am inceput programul de antrenamet cu tinta finala IRONMAN Austria. Ca test imi trebuia un concurs pe distanta medie si din motive de logistica am ales Vienna City Triathlon care urma sa aiba loc in 10.05.2014. Un moment bun ca sa fac primul concurs in neopren la inot si sa verific strategia de alimentatie si de cursa pentru Ironman. DAR la fel ca in mai 2013, inainte cu doua zile de concurs, vremea s-a stricat foarte tare si cu o zi inainte de start s-a anuntat transformarea concursului in duatlon iar in seara dinaintea startului s-a anuntat scurtarea distantelor findca Donauinsel fusese partial afectat de inundatii. Toate acestea alaturi de o ploaie marunta si cele doar 12 grade din aer m-au determinat sa pun in balanta posibilitatea unei cazaturi cauzate de apa de pe pista sau chiar a unei simple raceli, cu plusul adus de 60km de bicicleta si 25 km de alergare in regim de concurs, astfel ca am decis sa renunt la start. M-am decis sa iau startul pentru a treia oara la sprint triatlonul meu de suflet mai mult ca sa verific functionarea electronicelor si sa exersez tranzitiile inainte cu 2 zile de plecarea la Klagenfurt.
 
Marti 24.06.2014 dupa un ultim antrenament de inot la bazin, ne-am imbarcat in masina cu destinatia Klagenfurt am Woerthersee. Eu cu Miruna am plecat mai devreme si ne-am intalnit cu Daniel si Anne-France la masa de seara unde subiectul principal a fost … cine ghiceste? … VREMEA desigur, pentru ca tocmai incepuse o ploaie torentiala si prognoza pentru intreaga saptamana anunta vreme ploioasa, iar in ziua concursului chiar furtuna. Oricum am concluzionat ca fie ce-o fii luam startul si apoi vedem noi. Zilele la Klagenfurt au trecut pe nesimtite cu vreo doua alergari scurte, doua sesiuni de inot in Woerthersee si o tura de o ora cu bicla, asa cat sa pastrez muschii dezmortiti. In rest plimbare, odihna (somn de la 10 seara la 5-6 dimineata) si de joi carbo loading. Joi la ora 11 am mers impreuna cu Daniel sa ne inscriem si apoi am bantuit vreo 2 ore prin Expo belind ochii la fel de fel de chestii, ca se adunasera la un loc toti comerciantii de produse pentru triathlon din Austria si nu numai. Am mai cumparat cate ceva, am mai capatat cate ceva moka, am facut si cateva poze si ne-am retras la standuri sa nu ne epuizam resursele inutil. Sambata la ora 9 a fost sedinta tehnica in limba engleza si de la 10 cea in germana. Sa fiu sigur ca nu ratez niciun aspect am stat la amandoua mai ales ca dupa cea in germana trebuia sa ma vad cu ceilalti colegi de club care luau startul duminica sa facem niste poze. Apoi m-am dus la hotel si am pregatit si bicicleta si sacii de tranzitie si m-am dus sa fac check-in-ul. Treaba a mers foarte repedede organizarea fiind impecabila. Pe dupa amiaza au inceput sa ajunga si “suporterii” – Ana si Teodora cu Radu mai intai, apoi si Mihaela cu Radu si cu Ema. Miruna le-a impartit hartile cu traseele celor trei probe, insignele de sustinatori ai numarului 1659, respectiv subsemnatul, si tricourile de “support team” apoi ne-am despartit urmand sa ne revedem a doua zi pe traseul de bicicleta si pe cel de alergare. La ora 22 cu oarecare teama ca nu o sa pot dormi m-am bagat la somn.
La ora 3 si 12 minute m-am trezit si m-am bucurat teribil ca prinsesem 5 ore bune de somn, dar in acelasi timp mi-a fost clar ca nu o sa mai adorm la loc. M-am mai uitat pe net, am mai repetat in cap tranzitiile si la 4 am coborat impreuna cu Miruna la micul dejun, asa cum stabilisem cu Daniel inca de cu seara. El era deja acolo cu Anne-France si in afara de ei inca vreo 20-30 de oameni majoritatea participant, iar restul sustinatorii aripa dura. De la masa am urcat in camera sa ne luam neoprenele si acareturile necesare la inot si la 5 si 20 minute ne-am dus in zona de tranzitie sa umflam rotile, sa lasam bidoanele de hidratare si gelurile si sa mai descantam odata biclele. Apoi am pornit spre malul lacului unde ne astepta un minunat curcubeu pe care l-am savurat mai mult din pozele de dupa decat pe moment, gandul meu fiind cu totul in alta parte. Ne-am bagat in neopren si pentru ca Daniel lua startul la 6:45 in primul val ne-am urat succes si ne-am despartit. De startul primului val imi aduc aminte ca prin vis, eu fiind mult mai preocupat sa imi potrivesc neoprenul sa nu ma frece la gat si sa imi lipesc ochelarii cat mai strans pe ochi sa nu ia apa. La 6:50 m-am despartit de Miruna cu promisiunea sa ajung la finish intreg si nevatamat, si m-am amestecat printre cei 2200 de starteri din valul doi. M-am pozitionat cam in linia a treia pe socoteala ca in primele doua linii va fi batalia, dar nici nu voiam sa raman foarte in spate blocat dupa inotatorii mai lenti. Bubuitul tunului care a dat startul l-am auzit printre strigatele de bucurie (sau de groaza?) ale concurentilor, dar deja era prea tarziu pentru orice altceva decat ACTIUNE! In prima faza s-a pornit destul de linistit si in afara de usoare impinsaturi sau atingeri nu am simtit nimic. Dupa vreo 300 m cand grupul de inotatori a inceput sa se adune catre centru am devenit treaba mai dura in sensul ca trebuia fie sa rezisti pe pozitie fie sa te lasi sa aluneci in spate odata ce capul tau ajungea sub nivelul umarului celui de langa tine, cand acesta era foarte aproape. Odata cu trecerea timpului ne-am grupat destul de bine dupa viteza de deplasare si doar la schimbarea de directie (au fost 2 in total) era mai inghesuiala. Se mai trezea cate unul ca isi aduce aminte sa inoate si se mai urca pe mine dar i-am lasat sa depaseasca si in cel mult 200m i-am depasit la loc fara sa cresc ritmul. Desi Daniel ma sfatuise sa trag tare ca dupa aia nu mai am nevoie de maini, inotul a fost unul din putinele momente cand am hotarat sa nu-i urmez sfatul cu riscul de a pierde maxim 5 minute dar fara a risca sa ma aleg cu un ochi umflat sau ceva. Asa ca mi-am propus de la inceput un timp de inot de 70-75 de minute lipsit de aventuri. Totul a mers ca pe apa pana la intrarea pe Lendkanal. Acolo s-a ingustat treaba si tot puhoiul intins pe vreo 20-30m latime trebuia sa se regrupeze in 10m. Intamplarea fericita a facut ca eu eram fix in mijloc si in afara de faptul ca dintr-o data s-a facut inghesuiala ca in metrou cand se urca la o statie 100 deodata intr-un vagon, am putut oarecum sa inot. Am vazut pe unii care au nimerit pe la marginea canalului unde apa era pana la genunchi ca efectiv mergeau prin apa. Dupa 100m in canal s-a facut pur si simplu STAU (adica blocaj de circulatie). Mi-am dat seama ca cei din fata nu mai puteau inainta cu aceeasi viteza ca inainte din cauza celor din fata lor care erau blocati de cei din fata si asa mai departe. Acuma ce sa faci, asta este, stai mai incet si mergi in ritmul celorlalti ca prin ei nu ai cum trece. Asa gandeam eu, doar ca in spatele meu erau si unii care ori nu si-au dat seama de situatie ori li se parea ca acum scot parleala si ca daca cu inotul stau mai subtire se pricep la imbulzeala. Dupa ce mi-am luat o mana peste cap care mi-a zburat aproape ochelarii de pe ochi si vreo cateva maini peste picioare si spate mi-am dat seam ca e ora Colgate si trebuie sa iau masuri asa ca am schimbat stilul de inot: am trecut de la crawl la brass cu principalul avantaj ca din spate nu se mai putea apropia nimeni sa ma calareasca si in acelasi timp vedeam si in fata mult mai bine ce se intampla. Haiducii din spate si-au dat seama ca nu e pont sa atace pe la mine si au cautat alte verigi slabe sau s-au linistit si au asteptat sa se reia traficul normal pe canal. Dupa 200m brass s-a facut loc si mi-am reluat cu forte proaspete inotul crawl. Probabil ca am pierdut 2-3 minute dar nu vad cum altfel as fi putut actiona fara sa risc o accidentare aiurea. Dupa 68 de minute am iesit din apa relativ odihnit cu pulsul destul de scazut si am inceput alergarea spre zona de tranzitie. Am vazut gasca de sustinatori si nu am apucat decat sa scot limba la ei din alergare.
 
Tranzitia a decurs fara probleme si doar cu neoprenul m-am chinuit putin sa il scot de pe glezne ca mi-era mila de el sa-l calc in picioare la propriu. Am incaltat pantofii de ciclism, ca faza cu incaltatul din mers pe bicla n-am exersat-o (de fapt nici nu am incercat-o vreodata si nici nu cred ca o sa o fac vreodata, sunt prea batran pentru asta), si fuga la bicicleta. Cum m-am suit pe bicla parca mi s-au lipit picioarele pe pedale si curu pe sa. Eram de acolo, iesisem din apa teafar, nimic nu imi mai statea in cale, m-am gandit ca rup tot acum!!! La iesirea din tranzitie era plin de lume si pe primii 500m era o galagie de nedescris. Am pornit ciclocomputerul si i-am dat bice. Am inceput sa depasesc si cred ca doar dupa 5km m-am uitat pe ceas: mergeam mult prea tare pentru ce aveam de parcurs. Eram aproape de 300W si pulsul era pe la 160bpm si era clar ca asa puteam s-o mai duc maxim 50 din cei 180km. Ratiunea a reluat locul entuziasmului si frenezia inceputului fiind trecuta am revenit la planul initial: maxim 250W, puls sub 150, alimentare cu cate un gel la fiecare 30 de minute si lichide dupa cum imi era sete. A fost primul concurs unde pe urcari nu am tras ca neghiobul sa imi fac praf picioarele, in schimb am apasat constant atat pe urcari cat si pe coborari. Dat fiind numarul mare de concurenti nu a fost chiar un time trial individual, rularea in grup fiind inevitabila, dar nici drafting nerusinat nu am facut. La un moment dat dupa vreo 50 km mi-am luat ca reper un german care rula cam la fel ca mine si am incercat sa ma ghidez dupa el. La finalul primei ture la revenirea in Klagenfurt eram atat de multi pe o banda de circulatie atat de ingusta incat am mers cu mainile pe frane de teama sa nu o coclesc la inghesuiala. Cand am incheiat prima tura si am vazut ca o facusem in 2 ore 35 minute aproape ca mi-a venit sa plang de bucurie, ca estimarea mea cea mai optimista era 5 ore 30 minute pentru bicicleta si eu aveam sanse la un timp mult mai bun desi era CLAR ca nu puteam reedita tura 1. Puterea medie era putin peste 240W si mi-am facut socoteala ca la o medie de 220W pe tura 2 scot 230W per total, peste asteptarile initiale. Asa ca m-am lansat in tura doi cu talent impreuna cu o ciclista din Estonia, una din Austria, o americanca, neamtul de care am vorbit mai devreme si inca vreo doi austrieci si un engelz. Si daca nu incepea ploaia cred ca si terminam impreuna cursa, ca ne sincronizam perfect. Dar la km 110 distractia s-a incheiat ca a inceput sa ploua tocmai in varful unei urcari. De acolo nu mai stiu cine cum a luat-o, cert e ca in momentul in care a inceput ploaia stiam ca va urma o coborare lunga dar nu foarte abrupta. Ca sa prind inca soseaua inainte sa fie complet uda i-am dat gaz si am coborat la maxim (la cat pot eu maxim cu angrenaj compact adica 70km/h) apoi pe plat-ul de 3km care a urmat desi era apa pe drum am pastrat ritmul constant. Am depasit pe unii care incetinisera dar accelerarea m-a costat la urmatoarea urcare pe care a trebuit sa o abordez mai lejer. Intre timp ploaia s-a oprit sau am trecut eu de zona cu ploaie si am reluat rulatul in conditii optime. Reaparitia soarelui mi-a dat aripi, putin cam prea lungi as zice, data fiind urmatoarea intamplare. Pe la km 130 dupa o coborarea relativ scurta si nu foarte abrupta se trecea pe sub un pod iar apoi urma viraj la stanga la 90 de grade. Stiam bine locul si ca trebuie sa franez putin inainte de viraj, dar entuziasmul reaparitiei soarelui m-a facut sa “uit” sa franez si m-am trezit cu jumatate de curba luata si cu un metru de asfalt ramas pana pe pajiste. De franat brusc era clar prea tarziu ca eram si inclinat si tranta era inevitabila. Sa ies pe camp nu as fi iesit din multiple considerente. Atunci am ales calea oarecum de mijloc, am apasat usor franele, am indreptat bicicleta si m-am pregartit sa ies din pedale in caz de necaz. Cred ca nu exagerez, dar cu doar cativa centimentri am ratat iesirea si viteza s-a redus incat sa pot lua curba, iar sperietura trasa m-a readus cu picoarele pe pamant si mi-a reamintit ca aia la televizor pe la Il Giro sau Le Tour sunt profesionisti si ca don’t try this at home se aplica si aici. Nu doar mie mi s-a parut la limita manevra mi-a confirmata-o un italian, probabil din Südtyrol, care mi-a zis in germana ceva de genul “da o arzi frate”, singura replica ce mi-a venit in minte pe moment fiind sa ii zic ca a fost o mare prostie ce am facut. Mi-am promis sa nu mai repet figura si m-am reasezat in pozitie aero sa bag mai departe ca mai erau vreo 50km. Am mai trecut odata pe langa echipa inimoasa de sustinatori si doar inca o ultima urcare pe Rupertiberg mai aveam si apoi totul era ca in palma pana la final.
 
Ar fi fost fain sa fie asa simplu, dar fiindca e la Ironman scenariul s-a schimbat din nou. Adica a inceput sa ploua, dar nu ploaie de aia fina si marunta sa te racoresti, ci ploaie cu picaturi mari si iuti care a umplut soseaua de apa. Daca ramasesei fara apa in bidon acum ar fii fost momentul sa-l umpli, ca daca desfaceai capacul in 3 minute era plin. M-am incurajat in gand ca am cauciucuri noi cu ceva profil, mi-am pus in gand si o dorinta – sa nu fie nevoie sa franez brusc pe coborarea care urma si am contiunuat sa rulez poate putin mai incet decat la prima tura pe portiunea aia. Vreo 15 de minute m-a inmuiat bine ploaia, dar dorinta mi s-a indeplinit si am ajuns la urcarea pe Ruperti fara emotii si racorit. Am pus totul pe stanga (foaia mica de 34 si pinonul de 28) si nu am tras mai tare decat era cazul, nu de alta, dar incepusem deja sa ma gandesc la cei 42 de km pe care trebuia sa ii alerg. Am incheiat tura a doua de bicla in 2 ore 41 minute, reusind la finalul celor 180km o medie de 230W si un timp total de 5 ore 16 minute.
 
Cand am descalecat in tranzitie dupa ce m-am dat jos de pe bicla si am pus-o in rastel mi-am dat jos si papucii si am alergat in sosete. Aveam impresia ca fug cu picioarele altcuiva sau ca piciorele fug cum vor ele si astepatm sa ma depaseasca ca mi se parea ca nu le putema controla. Sacul l-am gasit la locul lui si m-am echipat de fuga. Am agatat o sticla de apa plata pe care mi-am turnat-o in cap sa ma racoresc si am iesit din tranzitie sa ma delectez si cu un maraton de incheiere. La iesire i-am vazut pe Ramona si pe Iuli care ajunsesera si ei la Klagenfurt in dimineata aia, si m-as fi oprit la o poveste ca oamenii venisera tocmai din Sibiu sa ma incurajeze dar in gandul meu incoltise o idee: oare as putea sa termin sub 11 ore? Dupa cum am spus mai devreme in mementul in care am hotarat sa particip aveam in minte doar gandul sa termin. O socoteala aproximativa pornind de la niste timpi de concurs defensivi ma situa undeva sub 13 ore cu conditia sa rezist. Pe masura ce am inaintat in antrenamente mi-am dat seama ca pot sa vin sub 12 ore si de fapt acest a devenit noul obiectiv. Bineinteles ca Daniel care este foarte pozitiv si incurajator mi-a zis ca pot sa termin sub 11 ore dar nu l-am luat chiar in serios fiindca mie timpii estimati insumati imi dadeau clar peste 11 ore. Eroarea mea majora de clacul a fost bicicleta unde dupa cum am mai zis 5 ore 30 minute era timpul minim estimat. Acum la iesirea din tranzitie m-am trezit ca mai aveam mai bine de 4 ore si 20 minute sa fug maratonul si speranta unui finish sub 11 ore mi-a dat un plus de energie pe moment. Am plecat in alergare cu un tempo de 5’30”/km in ideea de a rezista cat mai mult posibil dar dupa km 4 a inceput lupta si pot sa zic ca si partea extrema a concursului. Dintr-o data am simtit ca NU MAI POT si ca in curand va trebui sa ma opresc, lucru care ma speria mai tare decat orice durere. Ca atunci cand te doare stomacul, ficatul, spatele sau un muschi macar stii cum s-o apuci, fie c-o lasi mai incet, sau te opresti sa te intinzi un pic sau mai masezi organul dureros dar in situatia de fata ce sa intizi sau sa masezi? Puteam sa ma intind putin pe jos in speranta ca daca dorm un pic imi recapat energia dar stiam ca asta e o halucinatie si ca daca stau mai mult de cateva zeci de secunde chiar in picioare pe loc, nici cu biciul nu ma mai puteai porni. Am inceput sa-mi muncesc mintea sa refac strategia de cursa in sensul de a o termina macar. Trecerea asta de la starea euforica la iesirea din tranzitie si speranta de a termina sub 11 ore la starea de agonie si speranta de pur si simplu a rezista pana la final in picioare a fost extrem de brusca si pot sa spun acum ca a fost primul si singurul moment cand m-am gandit in timpul concursului ca s-ar putea sa nu termin. Pana pe la km 6 am mai reusit sa alerg apoi dintr-o data m-am oprit si am inceput sa merg. Fara sa ma mai gandesc la finish sau orice altceva. Si soarele incepuse sa se faca simtit si deja imi era dor de ploaia de pe traseul de bicicleta. Cred ca am mers vreo 2 minute pana in urmatoarea zona de alimentare unde nu mai stiu ce am baut si dupa care am reluat alergarea dar de data asta mult mai incet. M-am tarat pot sa spun spre zona de alimetare urmatoare si in momentul in care am avut-o in campul vizual am incetat sa alerg (recomandarea era sa merg prin zonele de alimnetare dar eu am extins zona de mers cu 2-300m inainte si vreo 100m dupa. A fost o lupta care a durat urmatoarea ora si urmatorii 7-8km in care m-am miscat cand in alregare cand mergand intre zonele de alimentare. Imbucurator a fost faptul ca odata ce pulsul imi intra in zona de regenerare nu mai era nicio dificultate sa inaintez, deci am fost sigur ca voi termina char mergand daca e nevoie. Am inceput sa iau si cate o bucata de banana, cate o felie de portocala sau de pepene si cand m-am intors in Klagenfurt la prima tura am simtit ca parca as putea sa alerg din nou fara sa ma mai opresc decat strict pentru alimentare si hidratare. M-am agatat de un spaniol care alerga cam la 6’/km si am zis ca stau cu el cat pot. L-am si intrebat ce obiectiv de timp are si mi-a zis ca vrea sa scoata sub 11 ore asa ca mi s-a parut potriveala perfecta. Impreuna am trecut si de marcajul de 21km, si verificand timpul am vazut ca am fugit jumatate de distanta in 2 ore si 7minute si mi-am zis ca daca as putea sa fug si a doua jumatate la fel, timpul de 11 ore inca ar fii posibil. Fericirea a tinut din pacate doar vreo 2 km ca intre timp spaniolul se oprise in zona de alimentare speciala (unde unii sportivi aveau depusi sacii pentru nevoi speciale cu diverse alimente sau bauturi) si bateriile mele iar dadeau semne de terminare. cam in acelasi loc ca si la prima tura cu singura diferenta ca de data asta nu m-am mai panicat ca banuiam ce urmeaza. Am mers, de data asta mai putin si apoi am reinceput alergarea la un ritm de subzistenta. Mai aveam la mine un gel cu cofeina dar imi era teama de reactia stomacului. Teastasem alimentatia la antrenamente, dar cum cel mai lung antrenament a fost de 5 ore si ritmul de cursa e cu totul altul nu puteam sa fiu sigur dupa 8-9 ore cum va reactiona sistemul digestiv. Decisesem deja de la prima tura ca o sa iau gelul cu 6-7 km inainte de final pe principiul “ultimul cartus” – speram sa nu fie in propriul picior sau whatever … Deci pas la gel ca mai erau vreo 16km. Varianta b era cola, cu toate ca imi era teama de ea din cauza acidului si a faptului ca nu sunt un mare consumator, dar continutul de zahar, cofeina si lipsa de idei m-au facut sa ma decid pe loc: la fiecare punct de alimentare un pahar de cola plus unul de apa pentru racit teasta.
 
Cel mai mult insa, mai mult decat toate izotonicele, colele, fructele si apele consummate, mi-au dat aripi incurajarile celor care au fost alturi de mine pe parcursul intregii zile si care la alergare au facut diferenta si m-au ajutat sa ajung la finish. Intinsi de-a lungul traseului, grupati uneori cate 2, alteori cate 4 sau 5 m-au facut sa uit ca nu mai pot si sa ma reincarc psihic cu dorinta de a termina odata nebunia. La ultima trecere prin parc au inceput chiar sa alerge alaturi de mine printre ceilalti concurenti si nu stiam daca sa ii cert ca incurca oamenii sau sa ma bucur. In speranta ca ajungeti sa cititi pana aici si ca nu v-ati plictisit prea tare trebuie sa spun un singur lucru: Ema, Mihaela, Radu, Iuli, Ramona, Teodora, Radu si Ana - ati fost EXTRAORDINARI!!! Stiu din proprie experienta ca uneori este mai dificil sa fii sustinator pe parcursul unei zile intregi si sa fugi dintr-o parte in alta decat sa participi in competitie unde timpul se contracta si se dilata in functie de starea fizica si derularea cursei.
 
Am lasat la urma multumirile adresate Mirunei ale carei eforturi pe parcursul intregii aventuri numite IRONMAN au fost cu totul deosebite. Doar cine a trait experienta stie ce tensiune se acumuleaza in zilele dinaintea cursei si cat de importanta e sustinerea in pregatirea atat a echipamentului de concurs cat si a psihicului pentru ceea ce va urma, si de cata intelegerea e nevoie fata de trecerea prin stari de neincredere, euforie, anxietate care preced inevitabil un asemenea eveniment. Totul a culminat in timpul cursei cu prezenta atat in parc alaturi de ceilalti cat si in puncte izolate de pe traseu unde nu era tipenie de sustinator si unde parca soarele ardea cel mai tare si vointa era pusa la grea incercare. Ai pedalat, ai alergat si ai urlat dupa mine cum nimeni altcineva n-a facut-o. Pentru increderea, sustinerea si incurajarile tale iti multumesc si pot doar sa spun: YOU ARE AN IRONGIRL!
 
Mai multi colegi cu multe triatloane pe distanta lunga bifate si cu rezultate frumoase, mi-au spus ca greul incepe cu adevarat la km 30 la alergare. La mine a inceput la km 4 de fapt, dar si km 30 a fost un moment memorabil. Stiam ca mai trebuie sa alerg pana in Klagenfurt si inapoi si gata asta a fost, 12 km sau de 2 ori 6 km, o nimica toata. Doar ca ritmul nu era prea grozav, stiam ca pentru a veni sub 11 ore nu mai pot sa merg si ca in afara de lichide pana in Klagenfurt nu mai bag nimic. Aveam senzatia ca fug prin gelatina si orice adiere de vant din fata mi se parea ca ma franeza. Cam atunci m-am intalnit cu Miruna undeva pe malul canalului si nu imi mai aduc aminte, daca am comunicat dar imi aduc aminte ca mi-a strigat ca ma astepta in acelasi punct cand ma intorc desi planul initial era sa plece la linia de finish. Dupa cursa mi-a spus ca aratam atat de distrus incat s-a gandit ca m-ar ajuta niste incurajari inainte de final cu mai putin de 2 km. Ideea a fost minunata fiindca odata ajuns in Klagenfurt dupa ce am intors in centru orasului, am laut si gelul cu cofeina si noul target a devenit acest punct de intalnire cu Miruna pentru ca practic de aici cursa era ca si gata. Acesti ultimi 6 km i-am alergat cat am putut eu la momentul respectiv, adica undeva in jur de 6’10”/km, dar senzatia a fost ca alergau picioarele fara mine, mintea era in alta parte, rasuflam zgomotos (involuntar) de parca as fii sprintat in timp ce pulsul nu cred sa fii fost mai sus de 150bpm. Am intrat intr-o asemenea stare incat in momentul in care am ajuns in dreptul Mirunei, cand ea a inceput sa alerge alaturi de mine aveam senzatia ca ma incurca la alergare desi era la cel putin un metru de mine (este una dintre senzatiile pe care la rece nu mi le pot explica, dar trebuie sa aiba legatura cu lipsa de oxigenare a creierului si exacerbarea anumitor senzatii). Acum urmeaza un moment din categoria Star Trek: sunt la km 41 cu inca 8 minute pana sa se faca 11 ore de la start. Deja mental stiu ca sunt sub 11 ore si alerg in continuare undeva la 6’10”/km. Si nu reduc ritmul si timpul trece incet si parca ultimii 1200m se dilata interminabi. Mai sunt 3 minute si in stanga aud zgomotul din zona de finish. Nu astept decat sa fac stanga si sa termin dar surpriza, traseul continua drept in fata lasind in urma zona de finish. Pe moment incetinsc derutat complet convins ca trebuia sa fac stanga desi era clar delimitat cu plase rosii traseul deci nu aveam cum sa ratez… Continuu efectiv din inertie incercand sa-mi readuc aminte de la prima tura daca nu cumva am luat-o gresit. In fine dau inainte, cresc ritmul, deja ceasul imi arata 11 ore si in fata imi apare bifurcatia unde la prima si a doua tura o luasem la dreapta dar acum in final puteam sa fac stanga. L-am auzit ca prin vis pe baiatul din bifurcatie care m-a intrebat daca sunt finish-er si caruia nu mai stiu daca i-am raspuns, si tot prin vis imi aduc aminte de ultimii metrii in care am mai trecut pe langa un concurent care probabil incetinise si in fata caruia la nici 2m am ridicat banda de finish dupa care am lasat-o in spate sa se bucure si el de ea. Si aici ajungem la inceputul povestii cand prezentatorul a rostit cuvintele magice “YOU ARE AN IRONMAN” si eram atat de turat incat pe moment nu am simtit vreo emotie. Bucuria ca e gata si atat. Am luat cateva pahare cu apa si apoi m-am asezat pe o banca sa imi revin (contrara indicatiilor de a ramane in miscare, dar ce mai conta). Vreo 5 minute am pendulat intre banca si tejgheaua de unde o tanti imi tot dadea pahare cu apa. Cred ca am baut 2 litri de apa pana mi-am revenit cat de cat si am cerut si o inghetata pe bat. Spaniolul pe care il pierdusem pe la km 23 ajunsese si el; l-am intrebat ce a facut si mi-a zis ceva cu 11 ore 3 minute, i-am zis ca nici eu nu am reusit sa vin sub 11 si de comun acord am stabilit ca asta e un motiv sa mai luam odata startul la anul – glume tampite de finish-eri. Apoi am restabilit contactul cu grupul de suporteri care ajunsesera cu totii in spatele locului de sosire. Am facut cateva poze impreuna, apoi am luat-o spre zona de tranzitie sa recuperez bicicleta si sacii cu echipament dupa care ne-am intors la hotel. M-am vazut cateva minute cu Daniel care era putin dezamagit de cursa, pentru ca desi terminase in 9 ore si 10 minute, imbunatatindu-si propriul record cu 2 minute, era doar pe locul 14 la categoria lui de varsta si sansele de calificare in Hawaii erau reduse.
 
Cand m-am pus la culcare ceasul se apropia de ora 22. Afara incepuse o ploaie rece si vantul batea tot mai tare. In noapte se mai auzea muzica din zona de sosire si anuntul tot mai rar al prezentatorului: “You are an Ironman”. Gandul mi-a zburat la cei care dupa mai bine de 15 ore erau inca pe traseul de alergare infruntand nu doar oboseala ci si noaptea, ploaia si vantul si o parte din mine si-ar fi dorit sa fiu la finish sa ii pot aplauda pe acei care intruchipeaza cel mai bine spiritul triatlonului pe distanta lunga “ANYTHING IS POSSIBLE”.